I.L. Caragiale: jocuri textuale şi tipuri de discurs.
Aplicaţie pe Momente şi Schiţe
7
Argument
Nu ne propunem să realizăm, în această lucrare, o analiză
exhaustivă şi nici chiar o trecere în revistă completă a tipurilor de
discurs din opera caragialiană. Studiul de faţă se vrea o abordare a
schiţelor din perspectivă pragmatică şi naratologică. De aceea, ni se
pare mult mai important să reuşim o aplicare, pe câteva texte, a unui
număr relativ restrâns de noţiuni vehiculate de acest tip de critică
formalistă decât să introducem foarte multe distincţii referitoare la
modurile de expunere, la tehnicile şi la instanţele narative. De altfel,
schiţele caragialiene nici nu admit distincţii foarte clare în interiorul
lor şi un punct important al analizei va trebui să-l constituie felul în
care diferitele discursuri se amalgamează conferind o neaşteptată
modernitate acestei opere.
Punând accentul pe modalităţile de organizare, pe jocurile
textuale a căror miză este înţelegerea mecanismului naraţiunii,
trecerea de la structura de suprafaţă, afişând, de multe ori, o
seriozitate trucată, la structura de adâncime (parodică şi ironică), nu
vom neglija nici sensurile care se degajă de aici. Importanţa pe care o
acordăm laturii semantice (latură ce derivă din organizarea schiţelor)
se datorează dorinţei de a atrage atenţia asupra complexităţii operei
scriitorului şi imposibilităţii unei abordări strict formale, irelevante în
lipsa interpretărilor funcţionale şi semantice.
Orientarea spre acest tip de analiză a fost determinată, într-o
anumită măsura, şi de numărul destul de mic (comparativ cu studiile
tematice) de interpretări ale operei caragialiene din perspectiva
naratologică. Încercăm astfel o delimitare (dar nu un refuz, o
respingere) de critica tradiţională care a preferat să discute aspecte
legate de moralitatea scrierilor lui Caragiale (una dintre primele grile
de lectură), de diferitele tipuri de comic, de personaje (caractere,
tipologii) etc.
Lucrarea noastră porneşte de la câteva stud